De mofturoși! 🙂
……………..
Păi nu? Nu așa spun toate mamele, bunicile, bonele care imediat după salutul de politețe te anunță că au cel mai mofturos copil, care nu mănâncă mai nimic, nu deschide gura mare, nu înghite cu poftă, se strâmbă la orice, răstoarnă farfuria și mai și zâmbește la sfârșit? Comportament ce stoarce orice urmă de răbdare din mamă și bunică pentru că, nu-i așa, ”copilul trebuie să mânânce tot din farfurie ca să crească mare”.
Ei bine, vă vorbește acum un copil mare care nu a mâncat niciodată tot din farfurie. Niciodată, niciodată!
Mâncarea nu mi-a fost și nu îmi e prietenă, chiar dacă acum lucrurile stau totuși puțin diferit. Îmi amintesc primele refuzuri conștiente, să fi avut vreo 6-7 ani. Întorceam mâncarea pe toate părțile, în speranța că se evaporă! Refuzam orice ingredient nou, strecuram ciorbele, alegeam frunzele, aruncam pâinea, înjumătățeam pe cât posibil porția. Totul spre disperarea mamei. Mamă care – o spun aici, sincer -gătește grozav! Oricum, nu-mi amintesc să fi avut o problemă legată neapărat de gust. Ci una care ține mai mult de partea emoțională. Este vorba despre relația mea cu alimentele. Nu le iubeam, nu le apreciam, nu relaționam cu gustul lor, de savurat, nici vorbă. Și nici acum nu le iubesc. Am învățat, însă, cu greu, să le apreciez!
Vorbind cu dr. Anamaria Iulian despre zahăr și dependența pe care o provoacă, am înțeles că un comportament alimentar corect, pe lângă faptul că se definește încă din perioada intrauterină, dacă și când mama are și ea obiceiuri de hrană sănătoase, depinde de mulți alți factori: alăptarea exclusivă la sân, o diverisificare făcută corect, un exemplu bun și motivant din partea părinților…
Și am început să caut concret studii și explicații despre apetitul copiilor și răspunsuri la întrebarea de ce nu vrea copilul să mănânce
Consumul de alimente se dezvoltă în primii ani de viață ca un proces biologic și comportamental cu scopuri concrete – sănătatea și creșterea.
Primii cinci ani de viață sunt o perioadă de creștere fizică rapidă și sunt anii în care se dezvoltă comportamentele alimentare care pot servi drept fundație pentru modelele alimentare viitoare. În acești ani, copiii învață ce, când și cât să mănânce, pe baza transmiterii credințelor, atitudinilor și a practicilor culturale și familiale care înconjoară alimentația și mâncarea, spune un studiu citat de ncbi.nlm.nih.gov, National Institute of Health!
Pentru mulți, lipsa alimentelor a fost o amenințare majoră pentru supraviețuire, iar comportamentul alimentar și practicile de hrănire a copiilor au evoluat ca răspuns la această amenințare. De aici și ușoara obsesie a mamelor și a bunicilor noștri de a mânca tot din farfurie.
Un număr tot mai mare de dovezi arată că alegerile alimentare pe care le face o mamă în timpul sarcinii pot stabili stilul alimentar al copilului.
Care ar fi explicația? Lichidul amniotic înconjoară fetusul, menținând temperatura fetală și este o sursă bogată de expunere senzorială pentru sugari. Multe arome din dieta maternă par a fi prezente în lichidul amniotic. Deoarece gustul și mirosul sunt deja funcționale în timpul vieții fetale și deoarece fătul înghite regulat acest lichid, primele experiențe de gust apar înainte de naștere. Expunerea la aceste arome „transmisibile” influențează mai târziu, acceptarea lor de către copil. Și iată și un posibil răspuns la întrebarea – de ce nu vrea copilul să mănânce un anumit aliment!
Totodată, proprietățile senzoriale ale laptelui matern pot facilita trecerea la alimentația solidă
Alăptarea este recomandată ca metoda optimă de hrănire pentru primele șase luni de viață, urmată de introducerea substanțelor solide și alăptarea continuă timp de cel puțin un an. Aceste recomandări venite de la Organizația Mondială a Sănătății se bazează în mare măsură pe dovezile care arată că laptele matern susține o creștere normală și are imunologic proprietăți care asigură o protecție timpurie împotriva infecțiilor.
Însă nu aici se opresc beneficiile laptelui matern. Multe arome din dieta mamei apar și în laptele ei. Studiile au demonstrat că aceste savori care variază în funcție de ce mănâncă mama îi oferă copilului diversitate. Această experiență de testare timpurie a gusturilor pare să faciliteze acceptarea de către copii a alimentelor din dieta de mai târziu, în special acele alimente consumate de mamă în timpul alăptării. Spre deosebire de experiența gusturilor furnizate de laptele matern, laptele formulă oferă copilului o experiență constantă.
Există predispoziție genetică în comportamentul alimentar?
La scurt timp după naștere, sugarii își exprimă natural preferința pentru dulce și resping acru și amar. Preferințele pentru sare sunt evidente la aproximativ patru luni. Aceste predispoziții au evoluat pentru a servi o funcție protectoare prin încurajarea consumului de energie, (alimentele dulci, în general) și descurajarea ingerării toxinelor (semnalată de gusturile amare și acre). Aceste preferințe de gust sunt neînvățate și devin foarte evidente părinților odată ce copiii încep diversificarea.
Studiile de laborator au confirmat faptul că cei mici formează preferințe pentru arome asociate cu alimente bogate în energie. Chiar și cele mai consumate fructe și legume (de exemplu, banane, mere, cartofi și măzare) tind să fie cele care conțin cea mai mare energie.
Mai multe studii au demonstrat că preferințele și acceptarea de către copii a alimentelor noi sunt îmbunătățite prin expunerea repetată la aceste alimente. Este posibil ca alimentele noi să fie oferite copiilor de vârstă preșcolară de zece până la șaisprezece ori înainte ca aceștia să le accepte. Ar fi indicat să nu ne oprim la întrebarea de ce nu vrea copilul să mănânce și să perseverăm!
„Știm că genele nu sunt destinul nostru. Părinții pot influența în mod pozitiv comportamentele alimentare ale copilului lor.”
Studii publicate în Jurnalul de Psihologie și Psihiatrie a Copilului de către cercetătorii din Marea Britanie și Norvegia au arătat că genele joacă un rol-cheie în comportamentul alimentar al copiilor. Cu toate acestea, doar pentru că genele sunt implicate în determinarea preferințelor alimentare, nu înseamnă că nu putem interveni pentru a schimba gustul pentru aceste alimente, spune dr. Alison Fildes, autorul studiului.
„Fiecare copil este diferit”, spune Tim Spector, profesor de epidemiologie genetică la King’s College din Londra. „S-a demonstrat că există predispoziție genetică pentru un apetit scăzut, dar părinții ar trebui să înțeleagă că un astfel de comportament nu este de necombătut. Nu rămâneți captivi în întrebarea -de ce nu vrea copilul să mănânce. Puteți să le modificați comportamentul la masă, schimbând obiceiurile familiei, felul în care prezentați hrana copilului și întregul concept al mesei”, a spus el.
De ce nu vrea copilul să mănânce? Refuzul mâncării este în mare măsură determinat și de diferențele psihologice înnăscute dintre copii
În timp ce biologia și expunerea timpurie la hrană joacă o mică parte din formarea comportamentului alimentar la copii, psihologii spun că refuzul mâncării este în mare măsură determinat și de diferențele psihologice înnăscute dintre copii. Spre exemplu, copiii care au o „sensibilitate senzorială sporită” se află și în categoria celor care refuză mâncarea. Explicația ar fi că le este foarte greu să accepte texturi dificile sau mirosuri puternice.
În cadrul studiului citat de huffingtonpost.co.uk, Dr Faye Powell, psiholog la Universitatea din Bedfordshire, specializată în comportamentul alimentar al copiilor, a remarcat și alte trăsături de personalitate care sunt corelate cu copiii pretențioși la mâncare. „Răspunsul la întrebarea – de ce nu vrea copilul să mănânce – are și o componentă emoțională. Dacă un copil este emotiv, este foarte probabil să nu aibă o relație bună cu mâncarea. Copiii care sunt timizi sunt mai predispuși la a refuza alimente noi”, spune ea. „În schimb, un copil impulsiv va fi mai îndrăzneț și mai deschis la experiențe alimentare”.
Dr. Carlos GONZALEZ: Niciodată nu încercați să forțați un copil să mănânce. Nici prin forță, nici prin persuasiune, coaching, mită, distragere sau orice altă metodă
Într-un interviu acordat bbcgoodfood.com, Dr. Carlos Gonzalez, cunoscutul pediatru spaniol care îi învață pe părinți cum să “încalce regulile” și să transforme „ora mesei” într-o plăcere, autor al cărții ”Copilul meu nu-mi mănâncă” trage un semnal de alarmă asupra presiunii pe care părinții o pun asupra copiilor când vine vorba de mâncare.
De ce nu vrea copilul să mănânce? ”Dacă părinții își forțează copiii, aceștia ajung să urască mâncarea. Și deoarece părinții insistă de obicei asupra alimentelor sănătoase, copiii ajung să mănânce exact ce nu trebuie”, explică specialistul.
Deci, cum ar trebui un părinte să gestioneze refuzul unui copil? ”Lăsându-l în pace! În multe dintre cazuri, nu copilul are un comportament anormal, ci părintele. Spunând copilului ”mănânci toate legumele din farfurie” sau ”mănânci puțin pentru mama, puțin pentru tata și încă puțin pentru bunica”- asta este, de fapt, un comportament anormal.
Florina Badea are pe blog o campanie care se numește ”Copilul meu nu mănâncă” . Este dedicată părinților îngrijorați de relația copiilor lor cu mâncarea. Vă recomand să citiți o serie de articole care lămuresc multe probleme legate de alimentația copiilor printre care mărturia unei mame care s-a luptat cu anorexia copiilor ei, întrebări de la părinți care și-au găsit răspunsuri la medic, scrisoarea unui bebeluș către părinții lui…
Pe 14 octombrie, dr Gonzalez vine la București pentru a susține o conferință organizată de ProMAMA…
…și pentru a ne ajuta să aflăm răspunsul la una dintre cele mai mari griji ale părinților: de ce nu vrea copilul să mănânce și cum îl fac să accepte alimentele noi?
La acestă conferință, vom afla de ce copiii știu exact CE, CÂT și CÂND au nevoie să mănânce. Vă puteți înscrie pe site-ul ProMAMA. Detalii despre eveniment pe pagina de facebook destinată conferinței!
Sursă foto: Cute little girl not wanting to eat, dreamstime.com
Dacă ți-a plăcut articolul și vrei să fii la curent cu noutățile de pe blogul de parenting sănătos, dă LIKE paginii de Facebook bebeH.
